In fiecare an in seara de ajun a Craciunului se impodobeste bradul. Împodobirea pomului de Crăciun este un obicei, venit din Occident, cel mai probabil de la popoarele germanice sau chiar ariene. Încetul cu încetul, acesta a intrat în tradiţia creştină. În Evul Mediu, case împodobite cu pomi de Crăciuni apar în provincile Alsacia şi Lorena, dar nu cu ocazia Crăciunului, ci mai degrabă ca cea a Anului Nou. De aici tradiţia se extinde în întreaga Franţă, Spania, Italia şi Elveţia.De asemenea, este posibil ca Pomul de Crăciun să provină de la nordici, care obişnuiau să-şi împodobească casele cu ramuri de brad şi de vâsc. Pomul de Crăciun a pătruns mai târziu şi în Orient, prin intermediul catolicsmului. În Rusia europeană Ajunul Crăciunului era sărbătorit în pădurile de brazi, unde era ales unul ca cel mai frumos dintre toate şi împodobit cu lumânări aprinse, bomboane, jucării, etc.
Moş Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului Nicolae (în engleză: Santa Claus) care şi-a făcut apariţia în secolul XIX. El împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun (de 24 spre 25 decembrie).Chiar dacă mitul poate varia de la zonă la zonă, în special în funcţie de clima în perioada Crăciunului (care pleacă de la o iarnă îngheţată în emisfera nordică şi ajunge la o vară călduroasă în emisfera sudică), în general ni-l imaginăm pe Moş Crăciun ca fiind îmbrăcat într-un costum roşu, având o barbă lungă şi albă şi locuind într-o ţară nordică. Spiriduşii îl ajută la pregătirea cadourilor. El împarte cadourile cu ajutorul unei sanii zburătoare, ce este trasă de reni (sau pe o planşă de surf în Australia). Moş Crăciun intră în case prin horn (dacă există unul) şi pune cadourile sub pomul de Crăciun sau în cismele pregătite special pentru aceasta.
SĂRBĂTORILE LUNII DECEMBRIE ÎN TRADIŢIA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ
Poporul are habar mai puţin de identitatea şi biografia reală a Sfîntului Nicolae, deşi îl ţine foarte drag. Sîn Nicoară (Nicoară este cea mai veche formă românească a numelui, ieşită direct din latină), cum i se zicea îndeobşte în lumea tradiţională, este mai degrabă un personaj mitologic, în jurul căruia s-au ţesut legende diverse şi uneori năstruşnice, cu vagi ecouri din cultul bisericesc. Aşa, bunăoară, el ar fi al doilea sfînt făcut de Dumnezeu şi ar sta de-a stînga Acestuia (primul făcut, Mihail, are cinstea să stea de-a dreapta). Sîn Nicoară (ajutat de Sîn Toader, care are cai buni) păzeşte Soarele, nu cumva s-o tulească şi să lase lumea în beznă şi frig. Sîn Nicoară e acum bătrîn, dar în tinereţile lui unii zic că ar fi fost podar, iar alţii că ar fi fost corăbier şi pescar (ca protector al corăbierilor, ce-i drept, Sf. Nicolae cel adevărat, arhiepiscopul Mirelor Lichiei şi mare făcător de minuni, ale cărui moaşte odihnesc la Bari, este cunoscut pe scară largă, atît în Răsărit cît şi în Apus). El ar fi oprit şi apele Potopului pe vremea lui Noe. De altfel, e mai mereu ud şi cam posomorît. Se pare că ipostaza mai vioaie de Moş Niculae, cu obiceiul de a face daruri copiilor (dulciuri pentru cei cuminţi, însă nuieluşe pentru cei neastîmpăraţi), e o inovaţie orăşenească, prefigurînd dărnicia mai substanţială a lui Moş Crăciun. Nuieluşa corecţională stă însă sigur în legătură cu un episod real din viaţa marelui ierarh din secolul al IV-lea: la Sinodul de la Niceea (325), blîndul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie (cam în felul în care blîndul Hristos îi biciuise pe zarafi, răsturnîndu-le tarabele şi alungîndu-i din Templu), poate chiar cu mîna aflată astăzi la Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti. Închipuită prin nuia, “palma Sfîntului Nicolae” ne aduce aminte că uneori, după vorba românească, “bătaia e ruptă din rai”…
Ignatul (20 decembrie)
Numele zilei se trage de la Sf. Mucenic Ignatie Teoforul, trecut în calendarul bisericesc la data respectivă (o bucăţică din moaştele sale se află la Tismana). Pentru ţărani, Ignat a fost însă un simplu om necăjit care, vrînd să-şi taie porcul, ca tot românul, a scăpat securea taman în capul lui tată-său, omorîndu-l pe loc, apoi căindu-se toată viaţa şi, în cele din urmă, primind milă de la Dumnezeu şi de la Sf. Petru (ce aveau pe atunci obiceiul să umble pe pămînt). În ziua de Ignat se taie porcul şi nu e bine să lucrezi altceva. Cînd tai porcul (care mai nou cică ar trebui mai întîi adormit, după normele europene!), zici: “Ignat, Ignat,/ Porc umflat”. Porcul nu-i luat chiar pe nepregătite, căci se spune că, în noaptea de dinaintea Ignatului, îşi visează cuţitul... Cu sîngele porcului se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoşi peste an. După tăiere şi tranşare, urmează “pomana porcului” (care contravine postului rînduit de Biserică pînă în ziua de 24 inclusiv!), la care iau parte casnicii şi ajutoarele. Regretata Irina Nicolau observa că în popor se face o fină deosebire între a tăia porcul şi a-l omorî: dacă respecţi întru totul regulile tradiţionale (cum îl înjunghii, cum îl pîrleşti, cum îl tranşezi, cum îl chiverniseşti), atunci îl tai (ceea ce e în firea lucrurilor, plăcînd şi lui Dumnezeu), în vreme ce, dacă încalci regulile (ritualul), se cheamă că-l omori, prefăcînd sacrificiul legiuit în crimă nelegiuită! O vorbă spune că cine n-are porc gras de Crăciun şi cuţit ascuţit la vremea pepenilor, acela n-a cunoscut fericirea. Se mai zice, de asemenea: “Paştele fudulul” şi “Crăciun sătulul” (niciodată românul nu mănîncă atît de mult şi de greu, ceea ce uneori umbreşte bucuria spirituală a Crăciunului, riscînd să-l prefacă în sărbătoare a pîntecului, ispăşită nu o dată prin revolta ficatului sau a maţelor).
Moş Ajunul (24 decembrie)
Ajunul Crăciunului apare personificat în chipul unui moş cumsecade, frate mai mic al lui Moş Crăciun şi despre care se spune că ar fi fost păstor de oi sau de capre: Moş Ajunul. Acesta pare mai autohton decît Moş Crăciunul actual, de vădit import occidental (Santa Claus). Românul se pune să chefuiască încă din seara de ajun, cînd în unele părţi se crede că vin şi sufletele morţilor să petreacă laolaltă cu cei vii. Ca atare, pe masă se pune hrană anume şi pentru ei (s-ar zice însă că morţii, destul de ponderaţi, nu prea trag la carne, ci mai degrabă la colaci, turte şi cozonaci, care se împart cu precădere). Copiii umblă cu Moş Ajunul (“Ne daţi ori nu ne daţi...?”) şi primesc mai ales nuci şi covrigi. E bine să se împartă bucate, atît în numele morţilor, cît şi ca semn de belşug, fiind răstimpul prin excelenţă al darurilor. Lipsa reciprocităţii în această privinţă e rău văzută, iar pe alocuri se crede că zgîrciţii încasează pedepse de la Moşul (cele mai grele fiind ale acelora care nu-i primesc pe urători în “noaptea mare-a lui Ajun”). Dăruitul de bani nu intra cîtuşi de puţin în optica tradiţională (fiind vorba de o lume a economiei domestice, bazate mai mult pe troc decît pe monedă); el s-a încetăţenit abia în mahalale oraşelor (mai ales o dată cu “ţigănizarea” colindatului, la care sîntem astăzi martori neputincioşi).
Moş Crăciun (25 decembrie)
Reprezentarea curentă astăzi a lui “Moş Crăciun cu plete dalbe”, îmbrăcat în costum roşu, cu sacul doldora de jucării sau alte atenţii, deplasîndu-se în sanie trasă de reni sau de cerbi, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă un împrumut tîrziu din lumea apuseană. Comuniştii l-au rebotezat Moş Gerilă (uzînd abil tot de un nume de personaj fantastic din basmele populare, variantă locală mai pitorească a lui Jack Frost), pentru a estompa pe cît cu putinţă implicaţiile religioase. Tradiţia creştină spune că Moş Crăciun (după Al. Rosetti, numele s-ar trage din lat. creationem) ar fi fost proprietarul sau paznicul binevoitor al staulului în care a născut Fecioara. După o altă variantă a legendei, el a fost, dimpotrivă, un om bogat şi rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevastă-sa, Crăciuneasa. Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el i-ar fi tăiat mîinile de la coate, dar acestea s-au refăcut miraculos în scalda Pruncului. Pentru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroană a moaşelor (neavînd nici o legătură cu Crăciuniţele nurlii de astăzi, inventate după modelul majoretelor americane). În faţa unei asemenea minuni, Crăciun însuşi se spăşeşte şi se creştinează (topos-ul clasic al evreului rebarbativ şi convertit printr-o minune pilduitoare), devenind primul dintre sfinţi. S-a spus şi că personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeităţi păgîne a locului. Se ştie, pe de altă parte, că sărbătoarea Naşterii Domnului s-a suprapus pe vechea sărbătoare a naşterii zeului Mithra (Natalis Solis Invicti), cult oriental adus la noi de legiunile romane. În vechime, creştinii sărbătoreau tot acum şi Anul Nou, ceea ce explică faptul că Anul Nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri şi “Crăciunul cel mic”.
Pomul de Crăciun
Pomul de Crăciun, îndeobşte bradul, cu podoabele şi cîntecele aferente (“O, brad frumos…”, după O, Tannenbaum…), constituie tot o influenţă apuseană de dată relativ recentă. Crăciunul românesc tradiţional nu-l cunoştea, bradul avînd la noi alte întrebuinţări rituale (legate mai ales de naştere, nuntă sau înmormîntare). Desigur, în obiceiul actual se recunoaşte (chiar dacă nu mai este decît rareori conştientizată) vechea simbolistică a “stîlpului lumii” (axis mundi), sugerînd ideea rectitudinii şi corespondenţa dintre pămînt şi cer. Pomul împodobit devine astfel o imagine a cosmosului şi a naturii atotdăruitoare. Bradul este preferat pentru însuşirea lui de a-şi păstra “cetina tot verde”, traducînd ideea vitalităţii eterne. S-a încetăţenit obiceiul ca bradul să fie gătit în ziua de Ajun şi desfăcut după Anul Nou (cu care pare, de altfel, mai potrivit decît cu Crăciunul). Oricum, avem de-a face cu o stranie osmoză între sărbătoarea creştină şi reminiscenţele unor datini păgîne care se pierd în negura timpului. Descreştinarea lumii contemporane se reflectă trist şi în desacralizarea Crăciunului: “omul recent” e mai preocupat de brad şi de darurile “Moşului” decît de scenariul Nativităţii, pe care aproape că-l ignoră. Numele paralel de Crăciun dat sărbătorii Naşterii Domnului va fi contribuit şi el la această “uitare” a temeiului religios. În Occident, bunăoară, deşi fronda împotriva tradiţiei religioase este astăzi mai mare decît la noi, numele curent al sărbătorii rămâne grăitor prin sine însuşi (Christmas, Christfest, Nativité, Navidad, Natale etc.), fără altă concurenţă, ca să nu mai vorbim de puternicul caracter mnemotehnic al ieslelor reprezentate public (chiar dacă adeseori ni se par – sau chiar sînt – de prost-gust, ilustrînd invazia generală a kitsch-ului). Mai trebuie precizat că, pentru apuseni, Naşterea Domnului este cea mai de seamă sărbătoare bisericească a anului, în vreme ce pentru răsăriteni întîietatea o păstrează praznicul Învierii Domnului.
Colindatul
Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei străvechi, desigur precreştin, dar care, în timp, a ajuns să facă, s-ar zice, casă bună cu creştinismul. Cîntecelele respective atrag “norocul” sau bine-cuvîntarea asupra oamenilor şi gospodăriilor, pentru tot anul care urmează. În vechime, colindele erau “specializate” (de preot, de păstor, de fată mare etc.). O categorie importantă de colinde, mai ales cu caracter de rememorare, sînt strict legate de Crăciunul bisericesc, evocînd închinarea magilor (Viflaimul sau Vicleimul – stîlcire a numelui Betleem) sau panica şi viclenia lui Irod (Irozii), culminînd cu tăierea pruncilor (cei 14000, după tradiţie, pe care Biserica îi pomeneşte pe 29 decembrie). Scenariile sînt simple, cuceritoare în naivitatea lor. Cam în acelaşi timp, flăcăii umblă însă şi cu Capra (Turca, Brezaia) sau cu Ursul, în cete pestriţe şi gălăgioase (că e un obicei păgîn receptat ca atare se vede şi din aceea că în unele părţi se zice că astfel de colindători “glumeţi” ar fi părăsiţi vreme de 6 săptămîni de îngerul lor păzitor!). Copiii (băieţi şi fete deopotrivă) umblă mai ales cu Steaua (“Cine primeşte steaua cea frumoasă şi luminoasă...”). Cîntecele de stea cu care sîntem familiarizaţi astăzi (mai ales “Steaua sus răsare...”) sînt de origine cultă, adeseori chiar bisericească. În fine, Pluguşorul şi Sorcova, la fel de notorii, ţin de “înnoirea” anului, neavînd nici o legătură cu ciclul religios al Crăciunului. Din păcate, toate par a fi pe cale de dispariţie, sau în orice caz iremediabil compromise de transformarea lor într-o formă de cerşătorie “interactivă” (extinsă stupid şi penibil cam de pe la Sf. Nicolae şi pînă pe la Sf. Vasile, în vederea unui “profit” cît mai substanţial). Într-o lume care tinde să nu mai aibă nimic sfînt şi în care totul se mercantilizează galopant, ce altceva era de aşteptat? La o privire mai atentă şi în pofida aparenţelor, stăm mult mai prost cu tradiţia (de care ne pasă din ce în ce mai puţin) decît cu actualitatea (de care ne plîngem la tot pasul)...
Istoria Bradului de Craciun
De ce decoram bradul de Craciun?
Obiceiul provine probabil de la egipteni, care isi ornau casele cu frunze de palmier in ziua solstitiului de iarna. Obiceiul a fost preluat de romani, care au folosit, in locul palmierului, brazii.Dar povestea incepe cu adevarat prin secolul al VII-lea, cand un calugar din Devonshire a venit in Germania pentru a raspandi cuvantul Domnului. Legenda spune ca s-a folosit de forma triunghiulara a bradului pentru a simboliza sfanta treime. In Europa secolului al XII-lea, cu ocazia Craciunului, bradul era atarnat de tavan cu varful in jos!
Se pare ca bradul a fost decorat pentru prima data la Riga in 1510. La inceputul secolului al XVI-lea, Martin Luther a decorat bradul cu lumanari, pentru a le sugera copiilor sai sclipirea stelelor de pe cer.
La mijlocul secolului al XVI-lea, apar in Germania primele targuri specializate in vanzarea de cadouri, de obicei mancare sau obiecte de folosinta practica.
Figurile modelate de brutari din paine, care apoi erau agatate in brad ca ornamente, aveau mare trecere. Se pastreaza in acest sens marturia unui vizitator al orasului Strasbourg in 1601. El descrie brazi decorati cu astfel de figurine, cu acadele si ornamente din hartie colorata. Incarcatura biblica atribuia bradului astfel impodobit simbolul pomului paradisului, al belsugului, al cunoasterii si al inocentei.
Beteala a fost inventata in Germania pe la 1610. In acea vreme nu era numai argintie, era chiar din argint! Au fost inventate masini pentru obtinerea unor folii subtiri. Argintul era durabil insa oxida repede, astfel ca au fost incercate diverse aliaje de plumb si cositor, dar produsul era atat de greu, incat se rupea sub propria greutate. Astfel incat argintul a fost folosit pana la mijlocul secolului al XX-lea.
In Marea Britanie, obiceiul bradului de Craciun a patruns prin intermediul negustorilor germani stabiliti in Anglia, care obisnuiau sa-si decoreze casele de sarbatori. Interesant, nu? Sa ne amintim de calugarul din Devonshire care…
Decoratia bradului consta in beteala din argint, lumanari si margele, toate produse in acel secol XVII in Germania si Europa de Est. Obiceiul cerea ca fiecare membru al familiei sau invitat sa aiba cate un mic brad asezat pe masa in dreptul lui, cu cadourile alaturi.
In 1846, Regina Victoria si Printul Albert (de origine germana), apar in “Illustrated London News”, impreuna cu copiii, in jurul bradului de Craciun. Popularitatea familiei regale a facut ca obiceiul sa se raspandeasca repede printre supusi. Bradul a devenit “la moda” nu numai in insulele britanice, ci si pe coasta de est a Americii.
Decoratiile erau de o mare varietate, fiind manufacturate “in casa”. Tinerele doamne petreceau ore decupand fulgi de zapada si stelute, impaturind pliculete pentru cadouri si cosulete de hartie pentru dulciuri. Ansamblul era completat cu margele si beteala din argint produse in Germania, impreuna cu ingerii ce urmau sa stea in varful bradului. Lumanarile erau adesea asezate in inele de lemn.
Tarile din spatiul mediteranean nu s-au aratat prea interesate de brad, preferand scenele biblice asezate pe platforme triunghiulare (ceppo), bogat ornamentate.
In America, bradul de Craciun apare pe la 1747, in comunitatile germane din Pennsylvania, dar se raspandeste abia o data cu dezvoltarea comunicatiilor, in secolul XIX.
In 1882 este patentat becul electric, iar in 1892 el este adaptat pentru pomul de Craciun. Tot in aceasta a doua jumatate a secolului al XIX-lea, obiceiul impodobirii bradului la sfarsit de an patrunde dinspre nord si pe teritoriul actual al Romaniei. Obiceiul s-a suprapus peste cel al butucului de Craciun. Ritual azi disparut, dar atestat inca de la romani, butucul de Craciun, un trunchi de brad taiat (jertfit) si ars pe vatra in noaptea de 24 spre 25 decembrie.
Secolul XX aduce un val de noutati: Dupa 1918, din cauza problemelor de export, Germania nu mai este principalul furnizor de decoratii. Locul sau este luat de Japonia si SUA.
In 1930 brazi de mari dimensiuni sunt amplasati in locuri publice.
La mijlocul anilor ‘60, ideile moderniste se rasfrang si asupra pomului de Craciun. Brazii din aluminiu argintiu, importati din America, sunt foarte la moda. Acestia nu necesitau alte decoratii decat sursele de lumina colorata care se reflectau multiplu pe crengile argintii.
In anii ‘70 apar brazii artificiali cu aspect foarte realist.
Spre sfarsitul anilor ‘90, decorarea bradului se intoarce spre ideile Victoriene, dar cu teme si concepte noi.
DE ANUL NOU ...
OBICEIURI DE ANUL NOU
Sărbatorile de iarna aduc cu ele miracolul Nasterii Domnului, a sfârsitului si inceputului de an. Insusirea fundamentala a acestor sărbatori este bucuria si speranta cu care omul intimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, inceputul unei unei noi etape din viata, fiind si inceputul unei noi perioade de vegetatie din viata satenilor. Acesta este momentul de a saluta cu bucurie venirea Anului Nou, de a-l intimpina cu cintece si jocuri, daruri si urari exprimate prin traditii si obiceiuri cunoscute fiind : Colindele, Capra, Ursul, Plugusorul, Sorcova .
Folclorul romanesc a grupat, obiceiurile in patru cicluri care concorda celor patru anotimpuri: obiceiuri de primavara, de vara, de toamna si de iarna, aceste din urma fiind deosebit de vaste, pe intreg teritoriul folcloristic , incarcate de semnificatii si simboluri pentru cultura noastra populara. Conform traditiei dupa lasarea secolului, flacaii din comuna, ce vor imbraca costumele caiutiilor, a caprei, cauta si impaca muzicanti (lautari) care ii vor insoti la parada mascatilor, desfasurata initial in fata multimii adunate in centrul satului in ultima zi a anului, apoi se transfera pe la casele gospodarilor, a fetelor de maritat si pe la rude, ducand cu ei si uraturile de bun augur. Tonul plugusorul sau uratul este dat de catre copii care, in ultima zi din an, in preajma amiezei, incep a umbla pe la case, rostind uraturi si primind in schimb colaci, fructe sau bani dupa posibilitatile gazdelor. Uratura cea mai des rostita este plugusorul, fiind strans legat de mitul fertilitatii. Către seara copii se retrag fiecare la casele lor, alaiul plugusorului fiind amplificat de cetele de mascati formate din caiuti, ursi, capre, banda jianu, caldarari etc.
Desi nu se mai cunoaste in totalitate sensul acestor semnificatii si simboluri , intreg procesul ritualic al acestor datini se desfasoara respectand traditia transmisa din “ tata in fiu “ , mastile de o adevarata maestrie intruchipand diferite figure mitologice, costumele, excelarea invatarea dansului (jocul) ce il vor executa cetele si intreaga recuzita sunt pregatite din timp, necesitand multa atentie si respect, toate acordate acestor datini si obiceiuri.
Banesti judet Suceava
Jocul caiutilor din comuna Fantanele - descriere
Jocul ursului
Jocul ursului
Sat Banesti judet Suceava
Jocul caprei
Banesti judet Suceava
Jocul caprei
Jocul caprei - descriere
JOCUL CAPREI
Sat Banesti judet Suceava
Jocul caprei
Banesti judet Suceava
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu